Descoperire uimitoare a științei

Am găsit azi un articol despre o descoperire uimitoare a științei. Un om de știință a descoperit că un alt univers a existat înainte de al nostru și că energia din acel univers iese prin găurile negre. Și, ne mai spune tot el, după distrugerea acestui univers va fi creat un alt univers. Și pentru această descoperire omul nostru de știință a primit premiul Nobel.

Ce părere are Veda despre asta?

Păi în primul rând scrierile vedice știau deja toate astea. Nu doar că a existat un alt univers înainte de “al nostru” ci chiar în acest moment există nenumărate universuri. Nenumărate. Și aceste nenumărate universuri sunt create și distruse iar și iar.

Și chiar în timpul vieții unui singur univers există nenumărate cicluri de creație și distrugere parțială. Cicluri în cicluri în alte cicluri. Și toate aceste lucruri la infinit pentru că materia e eternă. Așa că eu aș propune ca următorul premiul Nobel să i-l dăm lui Șrila Vyasadeva care a descris aceste lucruri în Șrimad Bhagavatam și nu unui alt Sir Roger Penrose.

Metode științifice

Un alt avantaj pe care îl are Șrila Vyasadeva e că teoria lui despre creație nu conține “cred” “probabil” “s-ar putea” și așa mai departe. Șrila Vyasadeva știe exact cum a avut loc creația. Spre deosebire de Sir Roger Penrose care a luat vreo 5 observații bazate pe simțurile lui limitate și cu inteligența lui limitată a speculat ceva. O speculație care arată frumos și e plină de formule matematice (presupun) dar care are niște probleme intrinseci.

Una dintre ele este că presupune că legile universului funcționează peste tot la fel ca în laboratorul lui. O premiză care nu are nici o susținere. Pentru că, cel mai probabil, legile fizicii funcționează altfel pe Marte. Probabil complet altfel. Așa că teoria lui Sir Roger Penrose, fiind bazată pe această premiză, e evident doar o speculație interesantă și inutilă. Și nu doar a lui, toate speculațiile “științifice” despre părți ale universului în care nu am fost și habar n-avem cum funcționează.

Veda în sine ne spune că orice speculație bazată pe simțurile noastre imperfecte și pe inteligența noastră limitată e … o speculație. Și ne recomandă să întrebăm pe cineva care știe. De exemplu Șrila Vyasadeva care știe exact cum a creat Brahma. De unde? Păi chiar de la Brahma, de fapt de la fiul acestuia. Dacă vrei să știi exact cum a fost construită o casă, cel mai bine întrebi constructorul.

De ce nu facem asta?

Și la întrebarea “de ce nu facem asta?” răspunsul e foarte simplu. Dacă acceptăm răspunsul lui Brahma, cel care e inginerul șef al acestui univers, trebuie să acceptăm că Brahma există și e mai inteligent decât noi. Și că în fiecare univers există câte un Brahma care creează sub îndrumarea arhitectului șef, Vishnu care e o expansiune a Persoanei Supreme, Krishna. Care Krishna e cauza fără de cauză a tuturor cauzelor. Adică Dumnezeu dacă vreți să vorbim în limbaj “vestic”.

Și asta e ultimul lucru pe care vrem să-l facem, să acceptăm că în spatele acestei creații extrem de inteligente a existat și există o inteligență. Vrem să avem o teorie despre creație fără cel mai important aspect al creației și anume creatorul. Așa că nu-i dăm premiu lui Șrila Vyasadeva cu lui Sir Roger Penrose pentru că a descoperit un gaz cosmic care iese din gaura neagră și a ajuns în mod indubitabil la concluzia că gazul respectiv e de la un alt univers care a existat înainte. Trăiască știința! 🙂

Articolul despre descoperire e aici … doar dacă aveți timp de pierdut cu prostii … https://www.independent.co.uk/life-style/gadgets-and-tech/black-holes-universe-big-bang-roger-penrose-nobel-prize-b881031.html

Știință vs religie

Pentru că observ că există un oarecare interes pentru subiect, o să mai prezint câteva aspecte despre știință, evoluționism și spiritualitate. Și o să iau chiar câteva citate din Richard Dawkins, profesor la universitatea din Oxford și un promotor fervent al științei.

Ce e știința?

O să începem cu o definiție a științei și cu un citat foarte clar. Deci căutarea științifică ar trebui să însemne o căutare dezinteresată a adevărului. Mai aflăm că știința se referă la lumea materială și vrea să afle în mod obiectiv care e adevărul. Ceea ce deja prezintă unele mici probleme pentru că, conform experimentelor din fizica cuantică, prezența observatorului influențează experimentul în sine. Și de fapt e practic imposibil să ai o teorie complet obiectivă pentru că concluziile sunt formulate de un om de știință.

Dar o să ne prefacem că nu am văzut problema asta și trecem mai departe. E foarte important în această definiție cuvântul dezinteresat. Adică omul de știință ar trebui să nu aibă o agendă, să nu vrea să demonstreze ceva și să folosească datele pentru a arăta acel lucru. Omul de știință ar trebui să ia datele și să formuleze, cu inteligența sa limitată cea mai plauzibilă concluzie.

Știința nu promovează credința oarbă

Și mai aflăm ceva interesant și anume faptul că pe Dawkins îl deranjează credința oarbă și că pentru el orice teorie ar trebui să fie susținută de dovezi. Desigur că aici e vorba despre un standard care se aplică religiei. Dar așteptarea ar fi ca același standard să se aplice și științei. Deci orice teorie științifică ar trebui să se bazeze pe dovezi foarte solide, să fie susținută de fapte.

Și fiind dezinteresați, dacă o teorie științifică nu e susținută de fapte, atunci oamenii de știință ar trebui să renunțe la ea. Adică dacă Dawkins ar constata că evoluționismul e o teorie nesustenabilă prin dovezile pe care le avem, atunci el ar trebui să meargă la șefii lui de la Oxford care poate că au o anumită agendă și să le spună care e adevărul. Și să iasă public și să prezinte asta. Nu de alta, dar să nu mai învețe copiii la școală diverse teorii științifice care nu sunt susținute de fapte. Desigur asta ar însemna că prestigiul lui Dawkins ar scădea și poziția lui la Oxford nu ar mai fi atât de bună. Dar fiind dezinteresat, Dawkins ar trebui să poată să facă asta.

Evoluționismul e științific?

Desigur că atunci se pune problema dacă evoluționismul e demonstrat științific sau e doar o teorie nesusținută de fapte. Cum am fost învățați mai sus, ar trebui să analizăm în mod critic orice teorie care ne este prezentată și să nu avem o credință oarbă. Dawkins spune că da, evoluționismul e științific.

Richard Dawkins
Nu pot fi sănătos la cap și educat și să nu crezi în evoluție. Dovezile sunt atât de puternice încât orice persoană sănătoasă la cap, educată trebuie să creadă în evoluție.

Desigur că dacă ar fi fost vorba de un om religios, am fi catalogat o asemenea afirmație ca fiind fanatism, dar fiind vorba de știință nu putem face asta. Dar haideți totuși să analizăm dacă evoluționismul e atât de bazat pe dovezi sau dovezile arată de fapt cu totul altceva. O să pun în acest articol doar câteva întrebări și cei care vor mai multe detalii pot sa citească articolele de mai jos cu câteva din contra-argumentele la evoluționism.

Așa că să începem cu întrebările pentru Dawkins. Sunt doar câteva din întrebările la care evoluționismul nu are răspunsuri reale. De fapt întrebarea de bază e: unde sunt dovezile și de ce ignorați dovezile care arată altceva?

  • Cum a fost creată prima celulă? Darwin presupunea că celula e ceva foarte simplu, dar ce observăm acum la microscop e că celula e extrem de complicată (uneori e comparată cu complexitatea orașului New York)
  • De ce nu există nici o dovadă în straturile de fosile despre speciile intermediare? Unde sunt speciile intermediare?
  • De ce speciile apar într-o anumită formă și dispar peste milioane de ani în practic aceeași formă?
  • Unde există o dovadă, una singură, de viață creată din materie?
  • Cum explică Dawkins crearea unor sisteme complexe care nu pot fi explicate prin evoluție?

https://blogspiritual.wordpress.com/2019/07/27/evolutie-sau-design-inteligent-1/

https://blogspiritual.wordpress.com/2019/07/29/evolutie-sau-design-inteligent-2/

Dacă evoluționismul nu e științific atunci de ce mai există?

Ei bine, evoluționismul mai există pentru că susține ateismul. Și dacă citim ce spune Dawkins atunci aflăm că de fapt el nu e dezinteresat, el e de-a dreptul deranjat de existența religiei. De exemplu aici spune acest lucru mai indirect:

Sau mult mai direct aici.

Richard Dawkins Quote: “Although atheism might have been logically tenable  before Darwin, Darwin made it possible to be an intellectually fulfil...”  (10 wallpapers) - Quotefancy
Chiar dacă ateismul poate că era sustenabil din punct de vedere logic înainte de Darwin, Darwin a făcut să fie posibil să fii un ateist satisfăcut intelectual.

Deci pe scurt, evoluționismul e religia ateiștilor. Și dacă nu crezi în religia lor o să ajungi în iad. Crede și nu cerceta.

Răspunsuri pentru Richard Dawkins

Am văzut pe Facebook o poză în care Richard Dawkins, unul dintre “campionii” ateismului științific punea câteva întrebări încuietoare. Întrebările sunt puse pentru a ataca cumva ideile creștine și o să las creștinii să răspundă din perspectiva creștină. Dar m-am gândit să răspund la întrebările respective din perspectiva scrierilor vedice. Așa că o să iau pe rând întrebările.

Ajung câinii în rai? Doar animalele domestice sau și cele sălbatice?

Câinii sunt suflete spirituale cu corpuri inferioare celui uman. Inferioare mai ales prin prisma faptului că nu-și pot pune întrebări existențiale gen “cine suntem?”, “care e scopul vieții?”. Și în consecință, câinii nu pot practica în mod conștient viața spirituală deci nu pot dezvolta conștiința spirituală. Și prin urmare nu ajung în “rai”. O să pun egal aici între “rai” și lumea spirituală pentru a nu complica prea mult răspunsul.

Deci în general animalele nu merg în rai. Ele consumă karma și progresează prin diversele specii până când ajung în specia umană. Foarte important, nu corpul de pisică se transformă în corp de câine. Nu există absolut nici o dovadă de un caz de pisică transformată prin “evoluție” în câine. Am mai scris despre asta deci nu o să mă repet. Sufletul părăsește corpul (mort) de pisică și în viața următoare primește un corp de câine. La fel cum cineva schimbă un tricou cu Metallica cu un tricou cu Iron Maiden. Nu tricoul se transformă, persoana ia alt tricou.

Și la un moment dat respectivul suflet are șansa să primească un corp uman în care poate dezvolta conștiința spirituală și astfel poate ajunge în rai.

Dacă doar oamenii ajung în rai, cât de departe înapoi? Homo Erectus? Australopitecul?

Nu am întâlnit niciodată un Homo Erectus sau un australopitec ca să pot să spun ceva despre ei. Și după cum am scris mai sus, am serioase dubii (e un mod frumos de a spune) în privința evoluționismului. Dar principiul e că cineva ajunge în rai dacă are conștiința potrivită pentru a ajunge în rai. Dacă nu o are, el va primi în viața următoare un corp corespunzător conștiinței pe care o are. Sunt foarte multe nuanțe de gri, nu e o chestiune de alb și negru.

Deci pe scurt, dacă Homo Erectus și australopitecul ar avea capacitatea de a practica o viață spirituală în mod conștient, atunci ar putea ajunge în “rai”.

Pot ajunge în rai doar cei după apariția lui Isus? Atunci Avram, Moise și Ilie nu ajung în rai?

Din nou, o să las creștinii să răspundă la lucruri legate de teologia creștină. Principiul e că oricine urmează un maestru spiritual autentic poate ajunge în rai. Deci Isus Hristos nu e singurul care poate să ducă oamenii în “rai”. Și chiar și atunci când vorbim de un anumit maestru spiritual sau lider de școală spirituală, există foarte multe nuanțe de gri. Adică nu e suficient “să-l accepți pe Isus Hristos în inima ta” și să-ți vezi de viață mai departe la fel ca înainte. Acceptarea înseamnă o schimbare a conștiinței. Și în măsura în care cineva chiar dezvoltă conștiința spirituală el poate să ajungă în “rai”.

Sau dacă progresul său nu e complet atunci el se va naște în universul material într-un loc unde să poată să-și continue progresul. Există chiar și varianta de a se degrada dacă cineva acceptă un astfel de maestru spiritual doar “din vârful buzelor”. Deci despre Avram, Moise sau Ilie, în măsura în care și-au desăvârșit viața spirituală, ei au ajuns fie înapoi în “rai” fie într-o poziție în care să continue progresul spiritual.

Care ‘tu’ va fi în rai? Acel tu senil cu demență” Acel tu cu criza vârstei mijlocii?

Nici unul dintre ei. Sufletul merge în rai, nu corpul. Și pentru a putea activa în rai, sufletul va primi un corp spiritual adaptat condițiilor de acolo. Îi mulțumesc lui Richard Dawkins pentru întrebări și îl aștept data viitoare cu unele mai grele 😉

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, text care spune „"Do dogs go to Heaven? Only pets ot wild animals? If only humans go to Heaven, how far back? Homo Erectus? Australopithecus? Only people after Jesus? Not Abraham, Moses, or Elijah, then? Which 'you' will be in Heaven? Senile you with dementia? Midlife- -crisis you?" ~Richard Dawkins No More Make Believe”

“M-am trezit și puteam cânta la pian”

Am găsit zilele astea un filmuleț foarte interesant despre un domn care a avut un accident la piscină. Pe scurt a dat cu capul de fundul piscinei, a fost dus la spital și după 3 zile când a fost externat s-a “trezit” cu un efect extrem de interesant. Putea să cânte la pian. Și nu oricum, la nivelul unui virtuos care a început să și compună. Cum se poate explica acest lucru?

Explicații științifice

Explicația dată în filmuleț că s-a secretat serotonină și s-au format noi conexiuni în partea creativă a creierului e foarte “trasă de păr”. Pentru ca probabilitatea să se creeze în mod aleator atâtea conexiuni câte e necesar ca să devii un pianist virtuos de la o persoană care nu a atins niciodată un pian e practic zero. Cam ca și probabilitatea ca lintea, cartofii, morcovii și condimentele să se combine în mod aleator astfel încât să apară o supă foarte bună. Adică tot zero.

Și dacă gândești în cadrul ăsta “științific” în care “totul e materie”, universul a început de la Big Bang și totul a progresat în mod aleator, apoi de la prima celulă au apărut altele și altele și au apărut forme din ce în ce mai complicate, atunci nu ai cum să explici un caz de genul ăsta. Și nu ai cum să explici ce descriu cei care au trecut prin morți clinice și multe altele. Și explicația asta cu “aleator” e foarte frumoasă până când faci niște calcule elementare și acolo vezi că matematica dă niște probabilități infime, practic zero.

Explicații alternative

Pentru a da o explicație mulțumitoare e nevoie să vedem lucrurile dintr-un alt unghi. Și în primul rând de a accepta ceea ce e evident și anume că lucrurile complexe nu apar “dintr-un accident”. Pentru un om normal e nevoie de vreo 20 de ani ca să învețe să cânte bine la pian. Deci în mod evident toate informațiile despre cum să cânți la pian erau deja stocate undeva. Și momentul respectiv a fost doar un șoc care i-a dat acces la lucrurile care erau deja acolo.

Conform cu scrierile vedice, a căuta răspunsurile în creier e deja un demers nu foarte avansat pentru că informațiile nu sunt acolo. Există de exemplu câțiva oameni care sunt numiți “hidrocefali” care au un fel de gelatină în loc de creier și totuși funcționează foarte normal. Pentru că creierul e doar o interfață pentru minte, care e un organ subtil, un organ pe care nu putem să-l vedem cu instrumentele noastre actuale.

Viețile anterioare

Și un aspect important e că această minte e transferată de la o viață la alta. Reîncarnarea e un fapt demonstrat, sunt mii de cazuri documentate. Și această minte are foarte multe lucruri stocate din nenumărate vieți. Lucruri la care am muncit din greu și care sunt văzute acum ca fiind “talent nativ”. “Nativ” după zeci de ani de muncă în viețile anterioare. Sau după multe vieți. De exemplu, în India e cunoscut că dacă vrei să fii un medic ayurvedic bun e nevoie cam de 7 vieți. Și da, atunci poți să măsori pulsul cuiva sau poate doar să te uiți la el și să pui un diagnostic foarte exact.

Deci există foarte multe lucruri stocate în această minte și în mod evident nu se manifestă toate în același timp (altfel am lua-o razna). Așa că unele lucruri care trebuie să se întâmple din diverse considerente (gen karma) se vor întâmpla în mod “spontan” la un anumit moment. Și atunci ne vom aminti diverse lucruri relevante gen cum să cântăm la pian. Deci cel mai probabil respectivul a fost pianist într-una din viețile anterioare.

Concluzii

Asta e doar una dintre posibilele explicații. Legile naturii materiale sunt foarte complexe și există în univers autorități superioare care știu exact cum funcționează aceste legi și ce s-a întâmplat în cazul respectiv. Dar pentru noi astfel de cazuri ne forțează să acceptăm că există lucruri subtile dincolo de capacitatea noastră actuală de a percepe. Și că ideile de corp subtil, suflet sau reîncarnare sunt necesare pentru a explica genul de cazuri precum cel prezentat.

Și altă concluzie logică e că dacă genul ăsta de cazuri contrazice concluziile științei moderne, știința modernă ar face bine să renunțe la teoriile neconforme. Pentru că a pretinde că astfel de cazuri nu există nu e deloc științific.

 

Există liber arbitru?

Mi-a scris cineva recent legat de articolul cu liberul arbitru. Și poziția lui era că ”știința a demonstrat că nu există liber arbitru.”  Ceea ce pare o idee acceptată de unii oameni de știință.

Experimentul lui Benjamin Libet

Bănuiesc că e vorba aici despre experimentul făcut de Benjamin Libet. Care e încă un caz tipic de interpretare nu foarte inteligentă a unor fapte. Adică un caz în care oamenii de ”știință” au tras concluziile pe care au putut să le tragă cu inteligența lor limitată (nu e vina lor că nu au liber arbitru) sau concluziile pe care au vrut să le tragă. Spre ”norocul” meu, știam oarecum de experimentul lui Libet și știam că de fapt nu asta e concluzia. Așa că afirmația nu m-a prins nepregătit.

Să începem cu experimentul. Participanții la experiment erau așezați la un birou și li se cerea să facă o acțiune simplă (tipic să apese un buton). Nu existau limite legate de câte ori puteau să facă acest lucru. Ei mai aveau un fel de timer și li se cerea să rețină poziția timerului în momentul când decideau să apese pe buton. În același timp, cercetătorii au folosit sonde EEG pentru a monitoriza activitatea creierului și cercetătorii au identificat o zonă din creier pe care au considerat-o ca fiind ”potențial de acțiune”. Ce au putut constata cercetătorii?

Zona din creier numită de ei ”potențial de acțiune” se activa cu aprox 500ms înainte de apăsarea butonului

Decizia conștientă era cu aprox 200ms înainte de apăsarea butonului

Cu alte cuvinte, cercetătorii au putut să prevadă acțiunea de apăsare a butonului înainte ca participantul să ia decizia conștientă de a apăsa pe buton. După acest experiment, au mai apărut și alte variante ale acestui experiment în care mai era un beculeț. Și participanților li se cerea să apese pe buton dar să se oprească dacă e aprins beculețul. Și acest beculeț era cumva conectat cu sondele EEG și un progrămel care aprindea beculețul când detecta acel ”potențial de acțiune”. Rezultatul experimentului era că participanții încercau să apese pe buton dar se opreau pentru că beculețul era aprins (semnalul detectat de sondele EEG era mult înainte de apăsarea pe buton).

Și concluzia oamenilor de știință la acest experiment este că … nu există liber arbitru. Că de fapt deciziile se iau cu ceva timp înainte ca noi să avem ideea că ”acum o să apăs pe buton”. Se pare că experimentul în sine are multe probleme, ele sunt descrise de un psiholog în articolul citat mai jos. Și e interesant că oamenii de știință au tras concluzia asta dar nu s-au întrebat cum se generează acel semnal, de unde vine? Și dacă nu avem noi liber arbitru, cine e ”la butoane”?

Studiile făcute de Daniel Goleman

Acest experiment îmi aduce aminte de primele mele contacte cu psihologia. Acum vreo 10-15 ani am citit și eu cartea lui Daniel Goleman despre inteligența emoțională. Și am descoperit acolo că există 250 de milisecunde între momentul în care îmi vine să-l înjur pe băiatul de la IT și momentul când chiar o fac. Și mai important decât asta, în cele 250 de milisecunde pot și să ”suprascriu” această decizie. Adică pot să decid să nu o fac. Așa că într-o zi am decis să pun acest lucru în practică.

Atunci când băiatul de la IT mi-a spus că nu e treaba lui, că nu poate rezolva problema pe care o aveam, că nu ține de el etc mi-a venit instant ideea să îi spun câteva cuvinte ”de încurajare”. Dar mi-am amintit că poate ar fi bine să nu o fac, am respirat adânc și i-am mulțumit pentru timpul acordat. După care am închis telefonul și recunosc … am spus totuși acele cuvinte ”de încurajare”. Dar această realizare a fost un mare pas înainte în a prelua controlul asupra minții mele.

De ce e acest lucru important? Pentru că nu știu cum mi-a venit gândul de a-l înjura pe băiatul de la IT, dar ce e sigur e că am avut liber arbitru. Adică am putut să decid să o fac sau nu.

Modelul vedic

De fapt experimentul lui Libet (dacă chiar e corect) confirmă un lucru care e complet conform cu modelul vedic. Adică nu putem controla ce gânduri ne vin în minte, mecanismul de generare al gândurilor este dincolo de controlul nostru. Cel puțin nu direct. Desigur, scrierile vedice ne explică și de unde vin aceste gânduri. Ele sunt generate din mintea inconștientă (numită citta), la care nu avem acces . Cum ajung aceste gânduri în această minte inconștientă? Ele ajung acolo ca urmare a acțiunilor noastre trecute.

Să dau un exemplu simplu. Poate azi îmi vine un gând să fumez o țigară. Dacă accept acest gând, pe lângă reacțiile fizice (o să tușesc, o să miros urât etc …), se crează și o tendință. Adică peste câteva ore o să apară alt gând. ”Cum ar fi să fumez o țigară?”. Și cu cât dau mai mult curs acestui gând, cu atât acest gând va veni mai des și ”mai puternic”. Și dacă ignor acest gând, el se va plictisi și mă va lăsa în pace. Desigur, după o lună de liniște va reveni ”Sigur nu mai vrei o țigară? Nu mai ții minte ce bine era?”.

Și am sugerat aici și răspunsul la dilema liberului arbitru. Da, există liber arbitru dar nu așa cum am crede noi. Nu putem controla ce gânduri ne vin în minte dar putem decide cum să reacționăm la acele gânduri. La fel cum, în exemplul de mai sus, eu am putut decide dacă să-l înjur sau nu pe băiatul de la IT. Aceasta e o funcție a ceea ce se numește buddhi sau inteligență. Inteligența e aceea care decide care sunt gândurile cărora le dăm curs și care sunt gândurile pe care le ignorăm. În Bhagavad Gita, Krișna îi vorbește lui Arjuna despre procesul prin care își poate întări inteligența numit și buddhi yoga.

E adevărat că majoritatea oamenilor nici măcar nu sunt conștienți că au opțiunea asta. La fel cum nici eu nu eram conștient că există opțiunea de a nu-l înjura pe băiatul de la IT. Asta se numește că au o inteligență scăzută și în consecință au un grad de libertate foarte scăzut. Ceea ce e evident vina lor. Un om superior își antrenează această inteligență și prin deciziile bune pe care le ia, poate, în timp, să-și modifice și mintea inconștientă.

Dar evident că sunt de acord că majoritatea oamenilor ”de știință” nu prea au liber arbitru. Adică sunt lipsiți de inteligență.

 

PS Aici e un articol scris de un psiholog care mai subliniază câteva probleme în experimentul lui Libet.

https://www.psychologytoday.com/us/blog/out-the-darkness/201709/benjamin-libet-and-the-denial-free-will

Evoluție sau design inteligent? (2)

În prima parte a articolului am prezentat câteva dovezi care arată în mod clar că evoluționismul și teoria lui Darwin sunt ”cusute cu ață albă” și că de fapt nu există dovezi pentru această teorie. Sau chiar din contră, de multe ori există dovezi că lucrurile nu s-au întâmplat deloc așa. M-am limitat la discuția evoluției speciilor și nu la crearea primelor entități vii pentru că pentru cei care urmează curentul științific ”asta e un alt subiect”. Și am prezentat pe scurt ideea că și acolo sunt mari probleme. În această parte mi-am propus să prezint și unele dovezi pozitive, o abordare pozitivă asupra creaționismului.

Pe la mijlocul anilor 1980, mai mulți creștini  cu doctorate de la universități de renume (da, acei creștini care știu să zică și altceva decât ”credeți în Domnul Isus Hristos?”) și-au propus nu doar să adune dovezi prin care să arate că evoluționismul nu e susținut de dovezi tangibile ci chiar să arate că creaționismul e cea mai plauzibilă concluzie bazat pe informațiile pe care le avem. Adică au decis să se bată cu ”oamenii de știință” folosind nu argumente religioase ci argumente științifice și filozofice.

Cum putem detecta un design inteligent?

Pentru că nu exista un cadru științific pentru a decide dacă ceva a fost creat sau a ”evoluat” în mod necontrolat s-au decis să-l creeze. Așa că au definit criteriile pentru a detecta un design inteligent. Există multe metode de a detecta cauze inteligente și de fiecare dată se poate descoperi existența unui tip de informație cunoscut ca informație cu complexitate specificată. De exemplu în filmul Contact (un film cu Jodie Foster), astronauții au detectat o inteligență extraterestră în semnalele radio primite din spațiu pe care le monitorizau. Conform cu filmul, cercetătorii au descoperit o secvență care conținea numerele prime între 2 și 101. Când începea o secvență erau 2 bătăi, apoi o pauză, apoi 3 bătăi, apoi o pauză, apoi 5 bătăi și așa mai departe. De ce a fost catalogată această secvență ca aparținând unui designer inteligent?

În primul rând, secvența nu este necesară, nu există nimic în legile fizicii care cere ca undele radio să ia o formă sau alta. În al doilea rând secvența este destul de lungă și ca urmare complexă. Evident, dacă secvența nu era complexă. ea ar fi putut fi generată din întâmplare. În ultimul rând, secvența nu era doar complexă ci și era conform unui tipar deja specificat. Nu era orice secvență de numere ci una semnificativă din punct de vedere matematic. Desigur, aceste specificații ar trebui să existe din punct de vedere obicetiv nu doar să fie impuse, să fie ”inventate” pe baza datelor existente. Combinația de complexitate și specificație i-au convins pe cercetătorii din Contact de existența unei inteligențe extraterestre. Deci vorbim aici de o teorie matematică a informației. Într-o astfel de teorie, informația cu complexitate specificată devine un indicator de încredere pentru a detecta o cauză inteligentă.

Sisteme ireductibil complexe și flagelul bacterian

Biochimistul Michael Behe a conectat complexitatea specificată cu designul biologic. Behe a definit un sistem ca fiind ireductibil complex dacă e compus din multe părți interconectate și dispariția unei singure părți distruge complet funcția sistemului. Un astfel de sistem ireductibil complex pe care îl analizează Behe este flagelul bacterian. Flagelul bacterian este un motor rotativ cu o coadă în formă de aripă care se rotește cu 20000 rpm (rotații pe minut) și al cărui motor rotativ permite bacteriilor să navigheze prin apă.

Behe arată că mașinăria complexă din acest motor molecular – care include un rotor, un stator, inele O, bucșe și un arbore de transmisie – necesită acțiunea coordonată a cel puțin 40 de proteine complexe și absența oricăreia dintre aceste proteine complexe ar rezulta în pierderea completă a funcției motorului. Și mai uluitor e că acesta se asamblează singur în doar 20 de minute. Behe argumentează că un astfel de sistem complex și ireductibil nu poate fi atins prin mecanismul lui Darwin. Poate fi arătat că noțiunea lui Behe de complexitate ireductibilă e un caz special de complexitate specificată și că sisteme cum ar fi flagellum-ul bacterian manifestă această complexitate specificată și sunt deci proiectate.

Mai multe detalii despre acest motor hiper-complex ”creat din întâmplare” aici: 

Ochiul ”fotografic” și convergența

”Să presupui că ochiul cu facilitățile sale inimitabile de a focusa la diverse distanțe, de a admite diferite cantități de lumină și de corecție a aberațiilor cromatice ar fi putut fi creat prin selecție naturală, pare, recunosc, cât se poate de absurd.” Charles Darwin

”Ochiul fotografic” al mamiferelor este unul dintre cele mai complexe sisteme pe care le cunoaștem. De aceea, e de înțeles dificultatea exprimată de Darwin de a explica apariția sa prin prin selecție naturală. Ochiul este extraordinar de complex, cornea, retina, pupila, irisul, nervul optic așezate într-o structură coordonată și ireductibilă. Ochiul conține anumite celule transparente care nu există niciunde altundeva în corp. Darwin nu înțelegea acest sistem pentru că știința nu era atât de avansată, dar această biochimie a vederii este o lume în sine cu duzini de proteine complexe cascadate pentru a trimite semnale electrice către creier când un proton atinge retina.

Cum ar fi putut evolua o asemenea structură complexă prin schimbări gradate de la dispozitivul care simte lumina al creaturilor primitive la ochiul complet dezvoltat al mamiferelor complexe? Asta ar fi ca și când un proiector simplu de diapozitive ar evolua într-un televizor complex prin modificări succesive și fără a pierde funcționalitatea în nici un moment. 

Și problema nu se oprește aici. Ochiul calmarilor și al oamenilor este extrem de similar dar se presupune că ultimul lor strămoș comun … nu avea ochi. Deci conform cu evoluționiștii asta înseamnă că ochiul a evoluat de mai multe ori. Evoluționiștii pretind că viziunea s-a dezvoltat separat de mai mult de patruzeci de ori. Și viziunea fotografică s-a dezvoltat de minim nouă ori. Când structuri similare nu pot fi explicate printr-un strămoș comun, acest lucru e numit ”convergență”. Acesta este doar un caz de convergență, există multe altele în natură.

Fiind aleatoare și nedirecționată, nu ne așteptăm ca evoluția să se repete. După cum declara biologul evoluționist John Maynard Smith: ”Dacă cineva ar relua evoluția dinainte de perioada cambriană, nu există nici o garanție și de fapt nici o posibilitate ca rezultatul să fie același.” Dar conform cu evoluționiștii, convergența e exact acest lucru: evoluția oferă aceeași soluție iar și iar. Dacă aceste trăsături convergente ar fi fost complet identice, ele ar fi putut fi explicate în alte feluri dar acest lucru devine imposibil când ele sunt doar foarte similare. Și cum evoluția repetată a unor caracteristici similare printr-un proces aleatoriu și neghidat e probabilistic imposibilă, singura alternativă rămâne … designul inteligent.

Complexitatea ireductibilă: un obstacol în calea evoluției

Un aspect pe care Darwin nu l-a tratat este crearea primei entități vii din chimicale. Cum în acea vreme, microscoapele nu erau foarte performante, ideea era că o celulă e un organism foarte simplu și ca atare ar fi relativ simplu de creat din câteva chimicale. Între timp avem microscoape mult mai performante care pot ”vedea” ce e în interiorul unei celule. Și ce se poate observa că o celulă nu e deloc simplă, chiar din contră. Complexitatea unei singure celule o depășește pe cea a unui oraș gen New York. Deci premiza că o să-i dăm repede de cap și o facem din câteva chimicale nu mai pare atât de naturală.

Principala problemă a mecanismului Darwinian este că multe sisteme din interiorul celulei sunt ceea ce am numit mai sus ”ireductibil complexe”. Acest tip de sisteme sunt în mod necesar compuse din câteva părți care interacționează și care contribuie la funcția de bază și unde absența unei dintre părți cauzează sistemul să își piardă complet funcționalitatea. Atunci apare întrebarea: există sisteme ireductibil complexe în celulă? Da, există multe astfel de exemple: ciliul eucaryotic, sistemul de transport intracelular și multe altele. Am descris deja flagelul bacterian. Un alt exemplu despre complexitatea vieții dintr-o celulă poate fi găsit mai jos:

Deci lucrurile nu sunt deloc ceea ce s-ar aștepta evoluționiștii. Bruce Alberts scria într-un articol: ”Am subestimat tot timpul celula. Fără îndoială încă o subestimăm. Dar după cum pare, chimia care face viața posibilă e mult mai sofisticată decât orice am studiat cât timp eram studenți…”

Chiar Darwin afirma în ”Originea Speciilor”: ”Dacă aș putea demonstra că există un organ complex care nu ar putea fi format prin mici modificări succesive, teoria mea ar fi complet distrusă. Dar nu pot găsi nici un asemenea caz.” Ei bine, știința modernă a demonstrat că aceste ”organe” complexe există și deci concluzia logică e că … teoria lui Darwin e complet depășită.

Evoluție sau design inteligent? (1)

Am fost recent la un festival împreună cu alți devotați Hare Krișna. Și acolo un călugăr cu peste 50 de ani în mișcarea Hare Krișna a ales să ne povestească despre … știință. De ce ar discuta membrii mișcării Hare Krișna despre Darwin și Dawkins în loc să cânte Hare Krișna și să danseze (evident am făcut și asta în restul timpului)? Păi un motiv simplu e că mișcarea Hare Krișna e bazată pe filozofia vedică, filozofia Indiei antice. Și această filozofie pretinde că există Dumnezeu și că lumea materială e creată de Dumnezeu.

Din păcate o parte din oamenii de știință din ziua de azi folosesc rezultatele diverselor experimente științifice pentru a demonstra contrariul. Și una dintre cele mai puternice teorii în acest sens e cea a lui Darwin. Teoria lui Darwin explică cum speciile au evoluat prin mutații și selecție naturală și ca urmare nu e necesară existența unui creator. Ceea ce are implicații foarte serioase și a dus la un puternic curent științific-ateist. Și cum mișcarea Hare Krișna își propune propagarea unui mesaj teist, e logic că ea trebuie să aibă un răspuns la teoria lui Darwin.

Așa că acest călugăr a ales să facă o prezentare pur științifică, fără absolut nici o referință la scrierile vedice. Și în această prezentare a expus câteva argumente care arată clar că de fapt cea mai plauzibilă teorie e aceea că a existat un creator, că universul material a fost creat. Și că de fapt teoria lui Darwin are mult mai multe probleme decât ar crede unii. Aceste probleme sunt bine cunoscute în mediul științific dar sunt ”băgate sub preș” și oricine vorbește altceva își pierde locul de muncă și este discreditat într-atât încât practic nu mai poate lucra niciunde în mediul științific. E ceea ce se întâmplă într-o instituție dogmatică. Miroase a rahat dar dacă dogma zice că e trandafir … e trandafir. Așa că m-am documentat puțin și am prezentat câteva argumente mai jos.

Crearea de noi specii conform cu Darwin

Teoria lui Darwin poate fi sumarizată în câteva cuvinte: Fiecare specie conține variații între indivizi în ce privește mărimea, culoarea, abilitatea etc iar unele dintre aceste diferențe se dovedesc a fi avantajoase pentru un organism în competiția pentru supraviețuire cu alți membrii ai aceleiași specii. Indivizii cu caracteristicile avantajoase trăiesc mai mult și produc mai multe progenituri decât ceilalți. Când acești indivizi mai avansați se reproduc, ei transmit caracteristicile lor avantajoase progeniturilor. Concomitent, cei mai puțin avansați nu reușesc să transmită caracteristicile lor mai puțin avantajoase progeniturilor pentru că nu trăiesc suficient cât să se reproducă sau creează mai puține progenituri. Gradat, speciile ajung să conțină doar indivizi cu trăsăturile avantajoase. Acest proces de ”selecție naturală” cauzează o specie să se dezvolte într-o anumită direcție și poate conduce la crearea unei noi specii. Darwin și-a bazat ideea pe înmulțirea artificială a plantelor și animalelor.

Definiția standard pentru organismele care se reproduc prin activitate sexuală cere ca membrii aceleaiași specii să se poată împerechea și să producă urmași fertili. Dacă progeniturile nu sunt fertile se numește că cele două organisme nu aparțin aceleiași specii. Problema în argumentul lui Darwin e că în timp variațiile pot deveni specii. Ce se poate observa e că prin împerecherea câinilor se pot produce câini de diverse dimensiuni, temperamente culori etc. Dar chiar dacă sunt mari sau mici, ei rămân … câini. Împerecherea pur și simplu recombină trăsăturile deja existente. Botanistul american Luther Burbank a declarat că: ”Știu din experiență că pot crea stafide de jumătate de inch până la 2 inchi și jumătate dar nu pot crea o stafidă de mărimea unui grapefruit. Am trandafiri care înfloresc șase luni pe an dar nu am nici unul care să înflorească doisprezece. Pe scurt, există limite în modurile posibile de dezvoltare.

Același lucru e afirmat de mulți alți oameni de știință. Zoologul francez Pierre Grasse a afirmat: ”În ciuda unei intense presiuni generate prin selecția artificială, timp de un mileniu nu a fost creată nici o specie nouă. Faptele arată că selecția adună toate varietățile pe care un genom e capabil să le producă dar nu constituie un proces evolutiv original.” Francis Hitching scria ceva similar: ”E acum absolut clar că există limite naturale în ce privește ceea ce se poate obține. Se pot obține lucruri remarcabile în interiorul aceleiași specii. Între 1800 și 1878, conținutul de zahăr al sfeclei de zahăr a fost crescut de la 6 la 17%. În următoarea jumătate de secol nu s-a mai putut face nici un progres.

Deci pe scurt nu există nici un caz demonstrat de creere a unei noi specii prin acest proces de împerechere. NICI UNUL. Argumentul e un fel de ”nu s-a întâmplat niciodată, dar presupunem că o să se întâmple.” Deci creerea unei specii noi dintr-o specie existentă e ceva NEDEMONSTRAT. Nu există absolut nimic care să confirme această ipoteză. Deci presupunere că s-ar putea întâmpla e ”wishful thinking”, ceva ce Darwin și-a dorit să creadă. Ceea ce nu e deloc științific.

Alt lucru pe care Darwin l-a înțeles greșit este mecanismul de moștenire a caracteristicilor, care a devenit clar odată cu apariția geneticii. Darwin credea că variația de care avea nevoie în teoria sa a fost produsă de influențe externe cum ar fi hrana sau mediul. Și aceste caracteristici obținute au fost transmise generațiilor următoare. Ceea ce e cunscut acum în mediul științific e că aceste caracteristici obținute nu se transmit generațiilor următoare. Putem merge la sală și să dezvoltăm mușchi de oțel, dar copiii noștri nu se vor naște cu mușchi mai mari. Legile ereditare descoperite sunt chiar opusul a ceea ce credea Darwin. O modalitate simplă de a înțelege acest lucru este să ne gândim la un set de cărți de joc. Prin amestecare, cineva poate combina cărțile într-un număr mare de feluri, dar nu vor apare cărți noi în acest proces. Deci Darwin a greșit când a presupus că mediul sau selecția naturală crează caracteristici noi.

Crearea de noi specii conform cu neo-darwinismul

Cum premizele lui Darwin s-au dovedit a fi false, adepții teoriei evoluției au decis să creeze altă ipoteză. Sigur, nici nu și-au pus problema că poate nu a fost o evoluție și că teoria lui Darwin e complet greșită. Teoria lui Darwin e deja acceptată de mediul științific așa că trebuie doar să o ajustăm. Așa că următoarea idee a fost că speciile noi au fost create prin … mutații. Mutațiile sunt cauzate de erori aleatoare apărute la copierea codului genetic înmagazinat în ADN. Teoria neo-darwinistă spune că organismele evoluează prin aceste mici mutații care sunt ”triate” prin selecție naturală.

Mecanismul propus e mult mai slab decât cel al lui Darwin. Mecanismul lui Darwin legat de caracteristicile dobândite e aproape determinant în natură. Dacă hrana e puțină și singurul mod de a supraviețui e să ai un gât lung care te ajută să ajungi la hrana la care nici un alt animal nu poate ajunge, atunci în mod sigur după câteva generații, descendenții vor avea un gât mai lung și vor deveni girafe cu gâtul lung. Dar să obții același număr de mutații în mod aleator e altceva. Numărul necesar de mutații pentru a dezvolta un gât lung nu se întâmplă pur și simplu pentru că un gât lung e avantajos. Cum mutațiile sunt aleatoare, ele pot sau nu să apară și cel mai probabil ele nu vor apărea în momentul când ar fi utile. Ce mai știm acum e că majoritatea mutațiilor au efecte neutre (nu au nici un efect) sau nocive. Literatura medicală e plină de cărți care arată mutațiile nocive și bolile pe care le cauzează.

Deci concluzia e că nu există nici un mecanism satisfăcător care să explice apariția speciilor noi și nici nu a fost vreodată observată formarea de noi specii. La fel ca în vremea lui Darwin, se pot observa ușor variații într-o anumită specie dar ”evoluția” dincolo de variațiile acelei specii e încă ceva ipotetic. Dacă nu se poate demonstra apariția unei noi specii, cum pot să-și susțină evoluționiștii teoria?

Ce ne spun fosilele?

Una din dovezile folosite de evoluționiști sunt fosilele, ”rămășițe sau urme ale unor organisme din ere geologice trecute, cum ar fi schelete sau urme de frunze prezervate în crusta pământului”. Este universal acceptat că aceste fosile oferă dovezi care susțin teoria evoluționistă. Dar e acest lucru adevărat? Din păcate pentru evoluționiști … nu e adevărat. Istoria speciilor fosilizate include 2 caracteristici care sunt inconsistente cu gradualismul presupus de evoluționiști:

  • Majoritatea speciilor nu manifestă schimbări într-o anumită direcție în timpul existenței lor pe Pământ. Ele apar în înregistrările de fosile cam la fel ca atunci când dispar. Modificările sunt de obicei limitate și fără o direcție anume.
  • Apariția bruscă. În orice zonă, o specie nu apare gradat prin transformări constante ale strămoșilor; ele apar ”dintr-o dată” și complet formate.

Darwin a atribuit această lipsă a speciilor intermediare imperfecțiunii probelor geologice. El a argumentat că doar o parte din organismele moarte sunt fosilizate. Cu toate astea, analiza geologică e considerată de unii oameni de știință ca fiind destul de completă. De exemplu, dintre vertebratele existente acum, 88% au fost găsite ca fosile. De aceea pare că majoritatea organismelor sunt prezente ca fosile.

Milioanele de specii intermediare prezise de Darwin nici nu au fost găsite și există puține motive care ne-ar face să credem că ele există. Analiza fosilelor arată că astfel de specii nu au existat.

Explozia cambriană

Un alt lucru foarte interesant descoperit cu ajutorul fosilelor este așa numita ”explozie cambriană”. Conform cu Darwin, speciile au apărut gradat dintr-unul sau mai mulți strămoși comuni. Acest proces de evoluție s-ar fi întâmplat gradat și ne-am aștepta ca numărul de specii să crească într-un mod continuu cu timpul. În perioada cambriană a apărut o abundență de tipuri de viață multicelulare complexe ”dintr-o dată”, într-o perioadă de cinci până la zece milioane de ani, ceea ce din punct de vedere geologic este ”într-o clipă”. Practic toate tipurile de clase de organisme au apărut atunci și de atunci foarte puține clase de organisme au mai apărut. Deci predicția lui Darwin despre o evoluție gradată, aproape invizibilă este … discutabilă.

Embrionii lui Haeckel

Darwin credea că una dintre dovezile cele mai puternice vine din embrionologie. Nefiind expert în embrionologie, Darwin s-a bazat pe desenele făcute de Ernst Haeckel, care a produs desene ale embrionilor a diferite clase de vertebrate pentru a arăta că sunt aproape identice în primul stadiu și devin diferite doar după o perioadă. Aceste desene sunt încă prezente în manuale școlare deși e cunoscut de peste 100 de ani că ele sunt … false. Contemporany lui Haeckel l-au criticat în mod repetat și l-au acuzat de fraudă. În 1997, embriologul Michael Richardson a comparat desenele lui Haeckel cu fotografii ale embrionilor de la vertebrate actuale și a demonstrat că desenele nu reprezintă adevărul.

Desenele duc în eroare și în alt fel. Darwin și-a bazat teoria strămoșilor comuni pe ideea că cele mai timpurii stadii ale embrionilor sunt similare. Dar desenele lui Haeckel omit primele stadii care sunt mult diferite și încep la un punct din mijloc în care similitudinile sunt mai mari.

Haeckel_drawings

Cel mai trist e că, deși cunoscute ca false de peste 100 de ani, desenele lui Haeckel încă apar în multe manuale de biologie.

Veriga lipsă între maimuțe și oameni

În 1912, paleontologul Charles Dawson a descoperit veriga lipsă în evoluția de la maimuță la om. Așa numitul om de Piltdown era o combinație între om și maimuță și a fost o dovadă acceptată timp de 40 de ani. Mai târziu s-a descoperit că omul de Piltdown chiar era o combinație de om și maimuță. Un craniu uman, ceva dinți de la un urangutan modern, un pic de lipici și așa se fabrică o dovadă. Sigur că corecția a fost făcută între timp dar timp de 40 de ani, această probă a fost considerată ca fiind incontestabilă.

https://en.wikipedia.org/wiki/Piltdown_Man

Originile speciei umane și dovezile arheologice

Evoluționiștii spun că umanoidele au evoluat din maimuțele africane acum aproximativ 6 milioane de ani. Din unele din aceste umanoide a apărut australopitecul. Ni se spune că ar fi multe specii de australopitec, primele apărând acum 4 sau 5 milioane de ani. Din unul dintre ei a apărut homo habilis, prima specie umană care știa să folosească unelte. Apoi a apărut homo erectus, primul umanoid care a folosit focul. Apoi au apărut oamenii timpurii, omul de Neanderthal. Apoi, omul modern a apărut acum 100-200 de mii de ani. Totul pare foarte clar când auzi un profesor spunând asta sau citești într-o carte.

Doar că în ultimii 150 de ani arheologii și alți oameni de știință au descoperit oase umane, amprente sau obiecte care contrazic teoria evoluției. Aceste dovezi arată că omul modern a existat acum câteva milioane de ani. Aceste dovezi au fost documentate de Michael A. Cremo în cartea sa Arheologia Interzisă.

Dacă ne uităm doar la probele arheologice în forma de fosile și obiecte, explicația cea mai bună este că oameni ca noi înșine au existat pe această planetă de sute de milioane de ani.

 

Mă opresc aici deocamdată (deja e cam lung articolul) și urmează să tratăm partea creării primei entități vii într-un articol următor. Până atunci un spoiler …

Crearea primelor entități vii

Un aspect pe care Darwin nu l-a tratat este crearea primei entități vii din chimicale. Cum în acea vreme, microscoapele nu erau foarte performante, ideea era că o celulă e un organism foarte simplu și ca atare ar fi relativ simplu de creat din câteva chimicale. Între timp avem microscoape mult mai performante care pot ”vedea” ce e în interiorul unei celule. Și ce se poate observa că o celulă nu e deloc simplă, chiar din contră. Complexitatea unei singure celule o depășește pe cea a unui oraș gen New York. Deci premiza că o să-i dăm repede de cap și o facem din câteva chimicale nu mai pare atât de naturală.

Experimentul Miller-Urey

În 1953 Miller și Urey au reușit să creeze în laborator o parte foarte importantă a vieții. Simulând ceea ce credeau că au fost condițiile din atmosfera timpurie a Pământului și trimițând scântei electrice prin această atmosferă, ei au creat amino-acizi. De acolo, oamenii au presupus, amino-acizii fiind ”cărămizile” vieții pe Pământ că crearea vieții e doar o chestiune de timp.

De acolo au început problemele. Oamenii de știință nu au reușit niciodată să treacă de crearea celor mai simpli amino-acizi și creare unei proteine nu mai pare un pas mici ci unul foarte greu de trecut.

Lovitura de grație a venit în 1970 când oamenii de știință au concluzionat că atmosfera simulată în laborator de Miller și Urey nu corespunde cu atmosfera timpurie a Pământului. Oamenii de știință sunt acum de acord că atmosfera timpurie nu era compusă din gaze pline de hidrogen ci de gaze de natură vulcanică. Și dacă punem acele gaze în aparatul lui Miller-Urey, experimentul nu mai funcționează.